Teatrul Excelsior

Viața plicticoasă și preaplină a visătorului FRANCOIS


Teatrul Excelsior

Spectacol inspirat din „Gargantua & Pantagruel”

De François Rabelais

Regia: Horia Suru

Scenografia: Cristian Marin

Mișcarea scenică: Alin State

Muzica originală: Petre Ancuța

Light Design: Cristian Niculescu

Sound: Luca Achim

Tălmăcitorul profeției: Doru Mareș

Asistent regie: Irina Zlotea

Makeup & Effects Makeup Artist: Mara Rădulescu

Muzicieni:

Aurel Ciucur – tobe
Constantin Axinte Amza – zither
Cătălin Gorgon Grigorescu – trompetă
Ionel Păucă – tubă

Visători:

Alexandru Petcu

Alexandru Popa

Ana Guran

Ana Udroiu

Andrei Bibire

Dan Pughineanu

Dana Marineci

Loredana Cosovanu

Mara Oprea

Mihaela Trofimov

Mircea Alexandru Băluță

Oana Predescu

Sandra Ducuță

Ștefan Huluba

Vlad Galer

Cinstiți prieteni și buni dușmani, nu vă lăsați păcăliți de numirea ce ne-am ales-o, căci spectacolul nostru-i plicticos și preaplin așa cum sunt chiar viețile domniilor voastre. Însă aceasta n-ar trebui să vă aducă nici un strop de supărare, fiindcă și plictisul, și preaplinul traiului nostru ne transformă în ceva mai mult decât simpli muritori.

Cincisprezece visători îndrăzneți – ce se trag din spiță de baladini – vă vor zugrăvi gesturile mărunte și elanurile mărețe ce se întrepătrund în scurgerea timpului și destinul omului, de la Facerea Lumii încoace. Se vor folosi, în joacă, de întâmplări familiare, de năzuințe tăinuite, de emoții și fantezie, ca de niște trepte, pentru a ajunge la Necunoscut. Protector și l-au ales pe domnul Rabelais, cunoscut plăsmuitor de povești cât se poate de adevărate, precum acelea de le veți vedea la teatru. Pe scenă, veți recunoaște negreșit pe careva sau pe altcineva; tot veți găsi câte o grimasă familiară – cine știe, poate chiar a dumneavoastră. Dar nu vă temeți, căci nu lacrimi vor curge în această seară, ci nădăjduim să vă furăm, cel puțin, un zâmbet.

sursa: Teatrul Excelsior

 

Teatrul şi metaforele lui. Multe îi sunt permise teatrului. În numele metaforelor de tot felul. În spatele convenţiei, creativitatea e liberă să imagineze fel şi fel de formule care să spună o poveste. Indiferent de forma de expresie, dincolo de invenţii mai mult sau mai puţin şugubeţe, orice spectacol, în mod declarat sau nu, îşi propune să livreze publicului o naraţiune cu logică proprie, care transmite un mesaj, emoţie, o stare de spirit, un dram de adevăr, un gând pe care să îl revizitezi odată ieşit din sală. E imposibi ca spectacolul de teatru să nu vrea să comunice cu spectatorii săi. Teatrul, indiferent de forma sa, este o artă a comunicării explicite.

Horia Suru a ales să comunice codificat prin spectacolul pe care l-a montat la Teatrul Excelsior. „Viaţa plicticoasă şi preaplină a visătorului François” inspirată din „Gargantua şi Pantagruel” a domnului Rabelais, aşa cum ne este prezentat titlul în afiş, este un spectacol-concept şi nu o adaptare. Cine vrea să vadă varianta scenică a lucrărilor extinse ale scriitorului francez şi îşi limitează orizontul de aşteptare la lectura personală greşeşte. Termenul „inspirat” este foarte corect folosit şi asumat ca atare. Într-un spectacol aproape non-verbal de aproape două ore, cincisprezece actori şi patru muzicieni creează o viaţă scenică la adăpostul visării; scene care se cos la vedere se succed pentru a ilustra metafora unei vieţi cu excese, experienţe şi concluzii. O existenţă general valabilă a omului dintotdeauna, exprimată artistic cu mult spirit ludic şi umor.

La intrarea în teatru, urcând scările spre sală eşti întâmpinat de un coridor pe care orice fan „Twin Peaks” visează să păşească. Un labirint la scară 1:1 al celebrei Loje Întunecate în care te aştepţi să te întâlneşti cu Laura Palmer, Agent Cooper sau Piticul care vorbeşte invers. Efect deplin. Aşteptările cresc exponenţial. Odată ajuns în sală, însă, pe toată durata spectacolului cauţi o legătură cât de mică între această primă impresie şi ceea ce vezi în continuare. Dar în afară de perdelele de un roşu aprins din fundal şi modelul covorului de scenă, acţiunile care se întâmplă nu ar avea de ce să îşi aibă locul în Black Lodge-ul fascinant al lui Linch.

La fel cum această asociere nu funcţionează tocmai fericit, pentru că te trimite într-o zonă pe care nu o speculează mai departe, înfăţişarea Visătorilor trimite către un alt citat cultural, teatral de această dată – aspectul celor cincisprezece interpreţi care alcătuiesc personajul colectiv duce cu gândul la zona de interes a lui Silviu Purcărete; la „Faust”, la Ariel din „O Furtună”, la „Metamorfoze” şi chiar la „Cumnata lui Pantagruel”. Nu pare a fi o întâmplare, este o alegere asumată, un soi, chiar, de tribut. Dar, iarși, fără un plus valoare consistent.

În fond, întregul spectacol pare compus din piese de lego din mai multe cutii; ca atunci când ne inventam propriile figurine din piesele amestecate ale mai multor jocuri. Deşi legat şi de sine stătător, nu are o personalitate bine definită. Are ceva din aerul scenariilor Cirque du Soleil în care povestea e fascinantă, dar e doar un cadru general pentru actele în sine. Are câte puţin din multe idei şi pare a fi fost realizat cu multe invenţii ad-hoc de moment. Aşa se face că multe scene sunt prelungite excesiv, că există elemente de decor frumoase, dar de prisos – un pocal supradimensionat care duce cumva cu gândul la setea de nestăvilit a lui Gargantua pe care îl ştim noi din cărţi, dar care în economia scenariului are doar o funcţie decorativă, deloc funcţională. Un pantof care apasă ameninţător de două ori asupra acestor mici bufoni aflaţi în voia sorţii, dar care în afară de frumuseţea sa estetică şi o interpretare la prima mână nu înseamnă prea mult.

Există lungimi evidente, chiar dacă ritmul e bine susţinut. Dacă scena în care un visător se găteşte în ceaun are toate componentele unui gag reuşit şi se dezvoltă în sens, dacă moartea şi călătoria în rai şi căderea în infern sunt frumos legate, iar descoperirea iubirii are candoare şi ştiinţa universitară e tratată cu umor şi o metaforă care se susţine, scena din prima parte a spectacolului în care problema principală în scenă este una de digestie, cu toate implicaţiile sale, de la un întreg concert de vânturi sonore şi până la uşurări necesare, este prelungită nejustificat de mult, fără o finalitate consistentă.

Nu există premise pentru reuşite personale ale actorilor. În spatele machiajului uniformizant marea performanţă este tocmai aceea de a fi cât mai neutru tu, ca individ, şi cât mai util grupului. Iar grupul funcţionează omogen, spiritul de echipă este evident și derapajele personale aproape că lipsesc. Acest spectacol este o bună lecţie de altruism şi degomflare a egoului celor din distribuţie. Un efort susţinut, deloc neglijabil, fizic şi de expresie aproape clownescă pe care îl întâlnim rar pe scenă. Măsura trebuie şi este cea justă atât în grimase, cât şi în gesturi. Iar precizia este instrumentul cel mai preţios în acest tip de construcţie bazată pe gag şi ritm intens.

„Viaţa plicticoasă şi preaplină a visătorului François” este un spectacol tonic; chiar entertainment reuşit. Dar rămâne la suprafaţa unei demonstraţii simpatice, fără prea mari pretenţii de profunzime. Un mesaj expus tezist la final, percutant şi rostit în sens, dar, iarăşi fără prea mare legătură cu tot ce s-a întâmplat până atunci, nu este suficient pentru a da consistenţă unor scene bine croite, dar cărora le lipseşte finalitatea. Visătorul François are toate şansele să încânte spectatorii preţ de două ore. Dar nu le va oferi mai mult de atât.

sursa: yorick.ro

Teatrul Excelsior

site






Leave a reply


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *








Recent Portfolios